Am aşteptat această partidă enorm de mult, iar dimineaţă când m-am trezit, primul gând mi-a fost către ea şi către fete (de ce să nu recunosc). După meciul cu Blackburn, eram încrezător că băieţii îmi vor oferi din nou un meci frumos, de care sper să am parte în fiecare etapă. Sunt îndrăgostit de fotbalul britanic până peste cap, iar plăcerea de a urmări un meci nu-mi poate fi luată de nimeni.
Mă aşteptam ca Dalglish să înceapă partida cu Suarez şi Carroll în atac ... de fapt asta îmi şi doream. După golul de pe Ewood Park, speram ca Big Andy să primească o nouă şansă, iar regele i-a oferit-o. De partea cealaltă, Jelavic era jucătorul de care îmi era frică şi simţeam că Dalglish se simte un pic naşpa, ştiind că l-a dorit şi el în iarnă, iar acesta îi putea încheia domnia pe Anfield, în caz că Everton îşi bătea joc de Liverpool, atât în teren, cât şi pe tabelă, ceea ce nu s-a întâmplat, spre bucuria fanilor echipei noastre.
Am început bine partida, iar Spearing a avut acel şut care l-a tratat cu prea multă tehnică zic eu. Nu mă aşteptam oricum să marcheze pentru că nu are o experienţă vastă şi nici o tehnică prea dezvoltată, însă dacă o trimitea spre colţul lung pe sus, puteam să conducem cu 1-0 încă din start, fără să se mai complice cu diferite execuţii de maestru. Ei bine, de ce îmi era frică nu am scăpat, iar Jelavic a marcat în minutul 24, cu ajutorul lui Carragher, care se vede foarte clar că este destul de bătrân pentru fotbal, iar Agger ar trebui să-i ia locul în centrul apărării, alături de Skrtel. Cred că egalul era mult mai echitabil în prima repriză, dar Everton a ţinut de rezultat şi a intrat în avantaj la vestiare.
Dalglish şi-a motivat destul de bine elevii la pauză, iar Liverpool arăta altfel în mitanul secund. Carroll a avut o ratare uriaşă în minutul 47, iar Kenny înnebunea pe bancă. După cum a spus şi Andy înainte de meci, trebuia să marcheze mult mai repede, datorită ocaziilor imense avute. Mă gândeam oarecum la cum va fi dacă vom fi eliminaţi, dar Suarez m-a contrazis imediat, ce-i drept, cu ajutorul lui Distin de această dată, care a pasat prea încet către Tim Howard. Probabil că dacă uruguayan-ul nu marca, Carroll l-ar fi mustrat puţin pentru că era liber în stânga, dar clasa unui jucător îşi spune mereu cuvântul. Ocaziile lui Carroll m-au dus la disperare şi a mai primit câteva înjurături din partea mea, dar după ce a marcat în minutul 87, doar cuvinte de laudă i-am adresat :)) Analizând prestaţia lui, pot să spun că Andy Carroll a făcut o partidă reuşită şi merită deocamdată să rămână în primul 11. Vom vedea cum va evolua în următoarea partidă cu West Bromwich, dar de ce să nu recunoaştem că a cam prins gustul golurilor, cu speranţa că va continua aşa.
Kenny Dalglish i-a lăudat pe jucători după meci, mai ales pentru atitudinea avută în repriza secundă, când au revenit excelent în meci. Cred că merită lăudaţi de toată lumea pentru că am prins o nouă finală, care va fi mult mai grea decât cea din februarie. Tottenham sau Chelsea, orice va fi ... vom avea parte de un meci greu. Să baţi rivala este ceva frumos, mai ales în faţa a 87.231 de fani, dar băieţii nu trebuie să şi-o ia în cap, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru noi, suporterii. Urmează duelul cu West Bromwich, unde trebuie să convingem şi să batem fără probleme, mai ales când ne vizitează Roy Hodgson pe Anfield. Nu vă era dor de el? ... Mie nu! Ne auzim data viitoare, după meciul cu formaţia antrenată de Hodorogson.